La ferestrele cuvintelor bat vocalele la geam,
pun în silabe, cântecele vântului înserării,
note muzicale răsună-n arpegii acordurile nopții
pe clapele nevăzute ale dorului de inefabil.
Deasupra pe poduri suspendate de petale
cai crepusculari trec prin ierburile visului de vară,
poștașii aduc scrisori trandafirilor aprinși de așteptare
de la iubitele lor din ținuturi îndepărtate.
Dorurile se topesc sub pleoapele somnului,
singurătatea cu nuanțe de întâmplare sălbatică
în care consoanele capătă voce gravă, neutră
și sunetele se sting în adâncul fântânii din urechi,
rămâne o amintire care ne cheamă înapoi dorințele.
Am nevoie de sunetele acelea lungi de corn
în care se dizolvă pădurile în propriile imagini
și vânatul își întâmpină moartea fulgerătoare
cu emoția norocului de libertate simplă.
Călătoria mea deportată în gândurile fluturilor
simte ziua ca o amabilitate unică a naturii,
o trăsură de flori cu vise care se împlinesc
în fiecare clipă printr-o fluturare de aripi.
Lumina-i muntele verde al ființei
din care irumpe vulcanul lăuntric arzând
ca un soare răsărit în inima dimineții de argint
când păsările ciugulesc imperiul cântecului.
Dumnezeu dă o raită prin universul nesfârșit,
cu ochiul său omenesc și mineral
binecuvântează pământul cu harul creației
și-l pune în starea de căutare a sensului dat.