Din doruri toate n-a rămas niciunul
să-mi fie pavăză întunecării
și în tenebre grele-alunecării,
pe tabla vieții am mutat nebunul.

E taina gândurilor sfârtecării
din raiuri cheamă iar nefi străbunul
e mort în podul casei și tăunul
ducând prin iarna caldă drum ocării.

Cafeaua, vorba să ne înfierbânte,
mocnește, negru smoală, în ibric
vin zorii peste spusa ta, pământe...

Lumina ne dansează din buric
și ziua-n lume a-nceput să cânte
teribilă în traiul de nimic.