fug râurile
în sus, tot mai în sus:
parcă pierderea mâinilor tale
le-a speriat,
dispariția falangelor tale
în nopți fără de zile,
exilul lor, tactil,
în fascicole de silabe
nerostite
le-a speriat;

și singurătatea palmelor tale le-a pierdut;
palmele ce tânjeau să cuprindă,
să strângă, să concentreze,
să se îmbogățească,
cu toți picurii risipiți,
recompuși mereu în același fel
de către delta brațelor noastre -

curg râurile
în sus, tot mai în sus,
iar albastrul cerului,
albastrul ochilor tăi,
încă se mai apropie,
așa pare,
când caut
să mă adăpostesc,