chipul, un decor risipit cu multe uși uitate deschise
instinctual refăcându-se a doua zi
ca un mușuroi de furnici nevrozat de talpa uriașă
alunecată intempestiv și radical peste

rămân de fiecare dată umbre ce acoperă câte ceva:

prima literă a numelui propriu devenit comun
(o enigmă facilă pentru amatorii de cuvinte încrucișate)

copacul crescut cândva înadins dintr-o proiecție a ta
într-un joc pueril sau într-o luare în serios
(ceilalți te arătau cu degetul și hohoteau „omul-copac” „iluzia” „nu-știu-ce-ul”
nu aveai decât să te aduni în rădăcini să cauți „locul și momentul potrivit”)

amprenta eului identificabil târziu mai mult accidental

marea iubire amânată sine die ca un trofeu

albumul de mimici pietrificate fiecare cu odiseea ei
intrate, într-un fel sau altul, în nemurire
în cutia de rezonanță a sternului unui necunoscut
în parfumul mâinilor ei delicate și superficiale
existând pur și simplu
în câteva cuvinte nici bine nici rău-intenționate
ale unor cunoștințe pasagere abile în a pune punctul pe i

inima scrijelită în țipătul stâncii frustrate
revendicându-și dreptul elementar

peste toate

oglinda indusă în eroare refuzându-și sensul
întoarsă spre sine ca-ntr-o uitare aproape benignă