S-a rătăcit pe cer, un om venind spre tine
Cu glasul răgușit, de-atâtea brațe-ntinse,
Și-n el ca niciodată, speranțele de mâine,
Par stele căzătoare din toamna sa desprinse.

Și s-a oprit la mine spunându-mi că dorește,
Un vers în ramă caldă și-apoi să îl sfințesc,
Și când pe coala rece, ninsoarea se topește,
Să scriu cu-n dor de fată, eternul lui, "Iubesc".

Îl pun să povestească ce simte lângă tine,
Privirea sa se-aprinde și cu uimire pare
Un ars cuptor de lut tânjind după o pâine,
Sfios ca un raspuns, ce-așteaptă-o întrebare.

Și m-am gândit la tine, micuța mea regină
Scriind poemul ăsta și-n rama mea te-alint,
Cuvintele se-apleacă și-n fața ta se-nchină,
Sunt omul ce te cheamă cu părul de argint.