când galaxiile au decis să se recunoască
din dor de rezonanță, de intersectare,
prea mare prea distructiv,
în dimineața aceea
cum am văzut lumina zilei
cum m-am simțit ca de obicei
sub asediu.
numai că acum era altfel
ea m-a atacat mai întâi cu buzele
eu n-am avut încotro și m-am apărat
cu limba.
sânii ei ce păreau mai mari
și mai lăptoși decât acum
o sută patruzeci și patru de ani să zicem
au venit peste obrajii mei
ca două pedepse divine,
în vreme ce genunchii
i se ridicau rotunzi și senini
ca să-mi prindă pieptul într-o menghină
din care oricât m-aș fi luptat
nu doream să mai scap.

am simțit ceva
ceva-ul ei fierbinte
așezându-mi-se pe abdomen
în aceeași clipă în care
în buric mi se năștea
un lac termal inexistent
la acea oră matinală
nici pe hărțile fizice
cel mai picant detaliate.

știam că a sosit momentul
timpul modul locul
cedării și abandonării,
cuiva,
învingătoarei mele
blândeții cu ochi lacomi și triști
de tigroaică flămândă.
atunci m-am predat definitiv
m-am ascuns sub părul
ce-i cădea pe pernă
de la mari înălțimi
torent muribund, cascadă fragilă
și m-am lăsat dus
acolo unde mă mâna ea.

departe.
cel mai departe.
dincolo de final.