azi mă ghicești de departe

dintr-un cuvânt fragil prins într-un enunț fără predicat,
postat undeva pe un site anonim
găsit accidental când,
aproape distrat,
ai tastat un corp sonor
omonim cu mine
și crezi, aproape ești convins că
sunt eu

dintr-o amintire răzleață trezită în ploaia lui martie
căzând în mansardele toamnei nesfârșite și
de aici
direct în filosofia inimilor
inundate în propria răsuflare înșelătoare
nu eziți câtuși de puțin
și-ți spui:
„iată chipul ei cel adevărat!”

din felul în care o cunoștință comună îmi pronunță numele sau
doar face aluzie la el,
la ceva „din mine”,
așa cum mă va fi perceput într-un „cândva” peste care desigur
s-au aglomerat ore, nuanțe, interogații abandonate, un azi așa de concret și de viu
scrii mare pe prima pagină
cu o siguranță inconfundabilă:
„așa este ea!”

dintr-o ambiguitate feminină, neclamată, aproape intrinsecă
(venind, poate, din felul în care îmi îndepărtez șuvița imaginară, visul inestetic,
din degetele punctiforme secționând lemnul pupitrului sau poate doar
din mirosul de cafea și elizabeth arden al poșetei negre lucioase)
și pe care
o interpretezi puțin altfel,
nici tragic, nici prea masculin
(nu auzi când bat clopotele!)
ești convins că, da, sunt chiar eu

și cum ar putea fi altfel când,
întinzând mâna,
prind silueta altcuiva,
o vietate aparte și stranie,
un fel de intrusă,
o femeie fără chip,
fără însemne particulare,
ascunzându-se în voalul pălăriei,
într-o inflexiune programată a vocii,
existând, cumva împotriva ei, în virtutea unor aparențe
o femeie
fără un timp al ei,
fără o agendă,
fără nicio grabă, la discreția capriciilor clipei,
risipită în nudul ploii ca o nălucă binevoitoare