o hârtie mototolită,
zațul fărâmicios al cafelei,
obrazul din cretă ferecat pe un pat de spital,
urmele fantomatice ale pumnului dezarticulat în vidul din masă,
amprentele abandonului,
o reîntoarcere subită a iernii...

ei îl țineau de mână imaginar,
îi aduseseră câte ceva de acasă,
grădina ce se ivea de după țolul gros și mucegăit,
o carafă cu peștișori nebuni și multe iluzii,
neastâmpărul copilului de altădată,
mânzul verde nepocăit
fără simțul păcatului, nici al morții
dulceața de smochine și lichiorul de caise,

și mai ales

acele cuvinte desfăcute acum precum mătăniile în
poala răsfirată a unui dumnezeu adulmecând curios
vietatea stranie și neputincioasă, aproape ridicolă

se gândi deodată cât de mult îi plac
poemele despre orașele mari și complicate ca niște suflete,
orașele însele,
jurnalul nocturn, pulsul din burta întunericului viu,
sentimentul de a te pierde doar de formă,
lumina din centru, irezistibila ei forță de atracție,
montagne-russe-ul inițiindu-te în venele unui uriaș,
cineva cunoscut pe calul de foc,
tramvaiele cu zurgălăi la ferestre,
obrajii înveliți de confetti și fulgere
concertul live...

nu ți se cere niciun bilet, nicio adeverință, nicio parolă

și intri