Nu mai știam cum se joacă Elibe-n zăpadă
cât de roșii îi erau obrajii, cât de albă îi era gura
sărmana Elibe
era iarnă
și frig
mieii o chemau de undeva din carnea lui aprilie ca să nu îi taie de Paște
pe casă își facea cuib regina
casa Elibei mirosea atunci a miere și a coastă bărbătească
nu
albinele de fapt nu strâng mierea în ele, decât atunci când
se lasă, totuși, căldura
și totuși regina aceea mirosea a Elibe


dacă tampla ta udă de stele o s-o lași, Elibe, mai jos, la fântână,
să se culce pe piatră, până când cele două fecioare or să tragă
de cumpănă,
dacă pe picioarele tale or să doarmă
iar
mieii
până poimâine,
o să îmi las atunci jilțul cel de sus și cheia cu care am încuiat cerul
și o să cobor, Elibe, până la tine, ca să nu mai visezi
Elibe
ca să nu mai dormi și să nu mai visezi
decât iarba
decât firul de iarbă
de care se ating, sfințiți, mieii, Elibe


paisprezece zile de frică/apoi încă treizeci să mai fie
de ce
plânge mielul
Elibe
lângă privirea ta cea unsă cu brumă
Elibe?