Gândește prin pielea transparentă de om luminos. Este un centru orfic,
trec prin ea semnale și pe sub, nervi care simt tot ce înseamnă pericol
cu palmele sudez țesuturi și fac să existe scrisul pe fața ei norocoasă,
orice întuneric se poate subția și dispare cu totul.

Este cu oameni împreună dar nu-i nicio scânteie,
inimile se înalță fără să se miște de la loc și simt
cum trupul capătă culoarea vieții și o reflectă-n aer,
diminețile cu soare și fără se adâncesc în izvoarele muntilor.

Eu cred că văd ce e de văzut cu adevărat.

Am sufletul uscat și fără nicio frunză vie
nu se mai urcă pe acoperișuri și-n pomi luna,
sunt vise mai înstelate decât cerul nopții
și chiar mai bulversante decât furtunile.

Neîndoios înlăuntru se petrece o luptă inegală.

Dar praful se așază pe trecut și ruginește
asemnenea nostalgiei din amintiri în cochilii uitate aiurea
fără puterea de a le mai aduce pe raft.

Un alt început prinde aripi să zboare mai repede decât clipa,
te lupți să-ți depășești tot ce ai pus în cuvinte
și nu-nțeleg unde vrei să ajungi dincolo de ceea ce ai fost,
cu fiecare încercare înt-un alt rim de schimbare vitează
mai adâncă ori mai înaltă decât orice aspirație
prin care bate vântul cerbiciei.

Se urnesc maluri și voințe nemăsurate
de unde ecoul nu mai răzbate deloc
și nu-l mai aude decât moartea.