pașii tăi vin hotărâți pe culoare
ca ai unui salahor mulțumit de izbânzile sale
sfioasă lumina îți face loc
ochi de spiriduș ard stânca peșterii
un vânt albastru deschide marea în care intri
fără luntre fără precauții
doar crezând
cercul se desface în șarpe
jos la picioarele tale
îl simți încolăcit în stomac
și nu te temi

cum să-ți ții respirația până când ideea ajunge la capăt
suficient de întreagă încât să convingă
să doară să zdruncine să mute un ciot într-un copac o așteptare într-un fapt concret
iei puțin din dreapta câte puțin de aici
decupezi din inefabil
multe bucăți din tine
dintr-o fotografie spontană
dintr-o proiecție având ingredientele scenariului optim

dincolo de geamul ăsta
cineva tocmai a sosit acasă
poartă o discuție firească aparent necesară
câteva gesturi mai mult sau mai puțin mecanice
o renunțare o revenire în forță orgolii rănite verdicte
de la tine nu se văd decât luminițe multiplicate în noapte
dar simți
cum îi tremură vocea când ea îi reproșează
cum se ridică zidul abrupt și fiecare rămâne în propriul timp în propriul exil
mirosul de front proaspăt tălpile îngropate în tranșee
tratatele de mezalianță ștampilate în roșu

undeva cineva exersează cuvinte
le încrustează agonia în obrazul pupitrelor
le cântărește le dă nume
face estimări
când dezavuat, când fascinat
o lună bolnavă cade pe pământ în dreptul rupturii dintre tine și tine
îi simți apăsarea în sternul comun


cuvintele sunt o boală contagioasă și incurabilă