Durerea din vulcan, a ars până la sânge,
Și tot ce a rămas e-un munte de cenușă,
Suntem un doi ranit, neînvatat a plânge,
Dar ai învins, iubire, ești încă nesupusă.

Cu umbra mea timidă încet te-nvelesc,
Și chem un somn pe brațul legănării,
În șoaptele vegherii, sfioaso, îți citesc,
Un vers încă nescris la lumânarea serii.

Eu știu că Dumnezeu mă va putea ierta,
Pe-un lemn sfințit iubirea n-o să-mi ardă,
Doar eu mă răstignesc pe fericirea ta,
Țin crucea-n brâu și-n mână-o spadă.