despărțirea sapă cratere
harnică, ploaia scutură polenul în gropi adânci
cresc cactuși în chip și stat de om

orice poveste se citește-n gând ca o rugăciune mai ales atunci când
se înserează continuu,
păsările se ascund,
blestemat, pământul își reneagă măruntaiele,

atunci
mâna blândă spală glezna-ntunecată,
trupul înfășurat în oase și-n durere
aliluia!

cândva eram prieteni buni ai cuvintelor și-ai curcubeului,
locuiam un capăt al iubirii și-un poem,
deschideam diminețile fără cheie, doar cu surâsuri...

lupul singuratic, frate de cruce al tristeților noastre
țipătul pescărușului negru în renunțare de brațe-mpreunate
la fiece căpătâi un clopot,
semnalul de-alarmă al zilei ce-ncepe
noului mag inorogi se închină
pe catafalc, al balerinei dans

și totuși, ne dăm mâna:
înțelegem
măreția agapei în burta pustiei,
suflul miraculos al duhului în vulcanul păgân,
oaza promisă,
străfulgerarea serafică,
bucuria convorbirii cu îngerii-albaștri

conștiincios, un călugăr lacrimi adună ca-ntr-un ierbar