cât de mult credem, Doamne, -n pământ și-a lui tină,
în averile noastre din plastic și vânt,
în sterpe celulele-acestea, atât de obraznice, așa de concrete,
mormântul din noi,
în păcatul cel mare cu care ades ne fălim: ce trofeu!
contractăm veșnicia precum virușii-n false certificate,
carpe diem ne este geneticul cod, un sânge aparte, religia vie
cât de mult imposibil ne este minunea s-admitem,
a noastră privire spre cer s-o-ndreptăm
mai degrabă hoitului, morții cu toții-nchinămu-ne,
plăcerii perverse, sodomei, gomorei, zădărniciei
în groapa aceasta adâncă și rece de mult casnic îs și eu,
nu-mi pasă când îngerii cad, nici când Fiul Îți plânge,
un străin doar, așa de departe, de-abstract, de deșert, „legenda aceea”...
și nici de-a Sa Cruce
Tu, iartă-mă, Doamne, păcatul mi-e greu
învață-mă grabnic din groapă să ies,
zidi-voi biserici în loc părăsit,
fântâni în pustie,
grădinile-n schit
învață-mă, Doamne, să nu mă mai doară trădarea aproapelui,
nici târziul din el, nici a lui nepăsare
Tu din singurătate fă puntea albastră spre neînserare,
din lacrimă, pâinea rotundă și mare de mângâiere și soare

veșminte și chipuri cu toții-nnoiți!
veniți spre Înviere!
din al capului unghi piatra temelie ne fie
pe veci!