cum aș putea să cred că există iarnă
că se poate muri?
din colțul meu de timp ca într-un ungher
văd cum picură din cer veșnicia
și cum se face câmpie în câmpie la nesfârșit

din loc în loc sunt câini subțiri
dormind la umbra de salcâmilor
în lizierele de șoapte desfrunzite
sunt paznicii lumii amuțite,
în universul astfel rostuit
unde eram stăpânul ploilor de vară
din mine au răsărit
flori roșii flori de sânge

în zilele de luni, bolnave
biciuiam fluturii să-i fac să plângă
și zarea o sfâșiam cu biciul de argint
era o simplă zi de luni și atât

și deodată așa de nicăieri s-a abătut
un viscol crud cu șuier cu moartea în aripi
se sting până și felinarele pe străzi de frig
și o spaimă albă cumplit se-abate peste lume
deși m-am nins m-am viforât m-am geruit
chiar am murit și tot nu-mi vine să cred
că atâta iarnă s-a pogorât în noi
și atâta bătrânețe atâta neputință

pe gheața alburie picură din noi
petalele florii de sânge