O întindere lungă cât iarna
respiră pământul sub zăpezi, absoarbe lumina,
copacii cresc înalți în paharele nopții.

Cum să atingă și să mângâie cerul?

Zilele se grăbesc să măsoare curbele aerului,
în palmele mele timpul pune semne
care pot să vestească mai devreme ceva.
O pulbere naște în interior tensiunea îmbătrânirii
care schimbă pielea pe trupul omului,
vizibilă în societate.
Cel fără flacăra arsă cu intensitate
își plimbă anotimpurile, le lasă să se risipească
sub coaja lucrurilor prin nepăsare.

Umbra se frăgezește în aromele dimineții,
alunecă-n amiezele pline de farmec,
se cerne seara-n cuvinte, se apropie toamna,
la pândă stau cei îndrăgiți de zvonuri.

E vremea curcubeelor în arc peste ape,
a sărbătorilor așteptate cu bucurie
în care mielul Domnului se roagă odată cu noi
și nu merită pedepsit.