S-au culcat fetele de noapte și ziua este cu ele,
mă atinge liniștea din umbra de răcoare,
desenez pe oglinzile somnului
o noapte care se pierde în vise.

Când o să se trezească
o să se facă seară pe asfințite
și cred că se va relua ciclul care a devenit obișnuință.
Mă voi bucura să-mi afund capul în perna nopții,
fiecare dimineață mă trimite-n orașul în fierbere
unde mă aștepți ranită de dragoste
cu nerăbdarea timpului plutitor pe valuri
în corabia inimii.

De ce tot ce mă bucură
arde ca o torță
purtată în mâini ca simbol de libertate?
Nu știu nimic mai frumos
decât gândul care zboară cu pasărea a spiritului,
cuvântul poartă-n sine aura scrisului,
paginile cărților deschise.
Mă fac ecoul înalt al înțelepciunii
pe care-l împart cu toți semenii
ce vor să-i asculte glasul.
Inima rămâne deschisă-n fiecare anotimp
la porțile căldurii și frigului,
face tuturor loc să intre
și lucrurile se schimbă.

Fuge și timpul odată cu noi
nimic nu se clatină
a devenit fără sfârșit.