casa își pierduse ferestrele
în orbitele goale plânsul meu era ca o matcă
mă făcea mică, intram în ea până la ultima matrioșkă,
până la ultimul sânge și ultima adrenalină,
până la ultima carceră
deveneam
invizibilă, mult prea ușoară ca să port greutatea unui nume,
condiția de femeie sau doar pe aceea de cuvânt
mă amestecam
în golul peretelui,
în agonia aerului devorat,
în destinul minuscul de amibă
singura supraviețuitoare a unui trecut rămas