în zestre de lumină înmuguresc opacii
acei ce dau spre vină castele de nisipuri,
se războiesc cu vremea în fel și fel de chipuri
omizi de vrere bună, din larvă-i ies copacii.
atârn de-a tale fuste, mieros în toate nimfă
mi-e ros rostitul albu, nămeții oglindiți
ce îmi aleargă-n carne, ce îmi aleargă-n limfă
pe maluri de prăpăstii în taina ta zidiți.
în moalele de gânduri zidirea-i uniform
cu ruga care plouă avid în lumânare
și prunci, viitorime, în pântec îți mai dorm
se scapără lumină întemnițând amnare.
mai naște-mă, zeiță, din mila ta o dată
să duc o viață albă, pustie și ciudată