oameni buni, îmi vine să strig în gura mare
ăsta e omul pe care-l iubesc!
ce dacă timpul a devenit o temniță,
iar distanța se măsoară în cochilii de melc
între noi fluviul, ape reci și vulcani noroioși
picioarele au obosit, ne dor și e mai ușor cu casa-n spate de când ploile astea ne cam inundă
ce dacă ne naștem la fiecare răsărit și murim bătrâni la fiecare apus, precum Ra
măcar avem iluzoria satisfacție de a fi mai înțelepți seara, sub colț de lună
seara...atunci când îmi vine să strig în gura mare,
oameni buni, ăsta e omul pe care-l iubesc!
(Dana Logigan)