ochii sunt două patinoare rotunde
pe care-alunecă făpturi bizare
gleznele lor subțiri mi-ating retina
într-un ritual de împerechere ad-hoc
neagră privirea între ieri și azi
nămol de techirghiol terapeutic
vindecă gleznele subțiri de sunetul oaselor
de nostalgia dansului pe ape

la sfârșit sala aplaudă
umbrele spectatorilor hipnotizate
aplaudă și ele
e punctul de fierbere
mintea mea de pe urmă
convertită în poeme pentru marea dragoste
în așteptarea căreia mi s-au îmbolnăvit ochii mâinile pașii
inima asta
mai păcătoasă
decât o cerșetoare cu conturi în bancă
tremurând dimineața pe treptele bisericii
unde s-a iubit în tinerețe cu primul soldat ce i-a lăsat în dar
steaua lui în grad de cavaler

devin pe zi ce trece totuna cu scaunul acesta
lemn din care înmugurește pielea
piele
din care cresc mușuroaie mici de speranțe
doar câte-o furnică uitată acolo
va trage după sine firimituri de deznădejde
și va aduce în discuție amprenta iernii
la gala cântecului de greier

va spune în graiul ei de furnică
despre cum e să ai în loc de inimă
o stea