Cerul își trage pe cap gluga de nori
cusută cu fir de noapte
luna își mută ochii pe partea cealaltă
din sirena ambulanței urlă moartea


l-au luat pe Tataia
nu o să-l mai văd
păpușa lui îi plânge urma pe bancă

îmi amintesc cum umblam
cuvânt lângă cuvânt
prin mine
urmărind parcă un film trist
mă așez lângă ea
între noi golul lui Tataia
locul lui în junglă
unde patru ani și a vânat leul


la fel ca el
filosof și alcoolic
îi spun:
va veni și rândul nostru
odată
dar când
prietena mea?