ca și cum nici nu a fost,
asta spui, ne scunfundăm încet
într-un fel de nor, într-un fel de apă,
trebuie să existe ceva care să ne sufoce,
fiecare visăm separat

picură cu metal peste umbrele noastre care încă se mai iubesc,
sub pământ, în cele din urmă,
vom avea rădăcini care vor înflori
într-o primăvară despre care
nimeni nu-și mai amintește nimic

dacă taci, tăcerea ta are gratii,
de oriunde privești, te simți captiv,
ești o unghie crescută sub carne,
te doare ceea ce nu se vede

ceea ce nu se vede nu înseamnă că nu există

cum să nu fiu mâhnit,
uite, tresari tu, tresar și copacii,
te întuneci tu, se întunecă și copacii,
te decizi, în sfârșit, să nu îți mai fie teamă,
e cel mai bine dacă te transformi
într-un șuvoi de indiferență, unul vegetal,
sub pământ, sub pământ,
într-un anotimp în care înfloresc rădăcinile

apeși pe taste, încet, exasperant de încet:
m-am decis să răcâi tăcerea de pe fiecare perete
și exact asta faci,
ai unghiile crescute sub carne,
ai tăcerea crescută sub unghii,
de oriunde privești, te simți captiv,
tăcerea ta are gratii

ca și cum nici nu a fost

o dimineață în care o pasăre tot cânta
și cântecul ei era un vis mai vechi
pe care l-am avut amândoi
separat

și nu mai era nimeni care să-și amintească