Stârneam visul să devină realitate;
mă cocoțam pe aripa sa și strigam
cât mă țineau arcurile coastelor ostenite:
„- Zboară dincolo de norii cu gene
și ridică-te zvelt în existență!”
Dar aripa sa nu mă asculta și plutea lin
peste oceanul retinei ochiului meu...
iar visul a rămas doar un vis
și dorința s-a răscopt până la scrum.
Apoi am șoptit:
„- Dă-mi cenușa să mi-o pun plângând pe cap
și să răsar din nou, firesc, cu firul de iarbă...”

25 aprilie 2016