La trecerea de frontieră între concret și abstract nu sunt vămi
nici între gând și vis unde-mi poposesc cuvintele
încurcate-n repetiții de memorare.

Clipele în care mă zbat fără alintare
alunecă prin ornice cu limbile ruginite de așteptare.

Se vindecă rănile, iese la suprafață sarea pământului,
oasele albite râmân mai departe în singurătate,
apele curg între maluri rupte de lume.

Se-ncing patimile uitate și fac spume
ca și căderile-n cascade.

Se-ntunecă democrația aproape căutată,
cei ce o proclamă se lezează pe ei și pe ceilalți
fiecare cu libertatea furată.

Se-ntind ustensilele de pescuit iluzii
dorințele noastre se luptă cu ele însele
ca fluturii prinși în plase țesute de paianjeni.

Cineva se face că nu vede deși totul sare-n ochi.

Iubirea pusă pe cruce rămâne mărturie
cu lumina picurată prin simțuri
și trupul crește prin ea până la cerul înstelat.


Între noapte și zi se șlefuiesc pietrele viitorului
diminețile se umplu de nădejdi prea scumpe
pentru vremurile pe care le trăim.

Din păduri dispar arborii seculari
și nimeni nu vede nimic, nici să sădească alții
ori să-și iubească frații.

La trecerile dintre frontiere rămâne o linie
care se rupe în figuri abia înțelese.