înfig cuvântul care de ploi e-n izbăvire
nemicșorat de vremuri, suav în flori perene
ci ne-nhățăm de cărnuri, uitând de noi în perne
apoi țigara după se face cu grăbire.
în noi parcurge timpul ca-n râsete o snoavă
dar visul de pe urmă în forul meu îl sfarm
e liniște în juru-mi, ci doar un pic otravă
fiindă mi-e tăcerea în suflete de-o-narm.
tavane mai clădește doar fumul de țigări
m-apucă fără veste un dor, să se prelingă
mi-astup cam fără mine în umbre-a mele nări,
cu flori din arbori veșnici a început să ningă.
e larmă-n lunca verde, cu flori îmbătătoare,
regretele îmbie spre a cădea-n uitare