Fiordu’


Ai bătrâni, când presimțeau ceva,
spuneau că i-a apucat un fiord.
tot așa e și cu mine, tot un fior, când aud pe careva spunând:
comuna Alimpești, satu’ Corșor.
se face părul pe mine sârmă, care pe unde mai e.


într-o zi, Coliță al Giurcanei s-a oprit în drum, să strige la noi: „nașe!”
așa îi spunea Măriei, de unde și până unde, nu știu.
- vină, mă, la poartă, că îț’ luai io o pâne!
(în ’86-’87, o pâne, la țară, era lucru mare.
numai ceapiștii aveau drept. pânea și omu’!
particularii aveau și ei în drept, da’ numai miercurea și vinerea,
pâine adusă de la brutăria din Sârbești.)
- de care fu, mă?
- de-a mare, cu patru lei cincizeci.
- mulțămesc, mă! burdufu’ ăsta, az’, nu se sculă să se ducă.
- știui io că e așa și luai io. (când nu mă vedea pe vale,
lua el pentru noi, dreptul străbunicii mele, al Mitrei.
îi cerea el lui Gicu lu’ Băluță o pâne, pe care o împărțeam în trei, plus cânele, Rex.
Coliță cerea dreptu’ nost’ și apoi striga la poartă.
dacă nu răspundea nimeni, pleca! el își făcea datoria…
în inima lui, dorea să nu răspundă careva pe bătătură,
dar de strigat, striga! ce să mai vorbim…
nici Măriei nu îi părea rău că venea Coliță cu pâinea,
măcar, când o cumpăra el, o aducea întreagă.
eu, până ajungeam acasă, o decojeam pe toată,
toată cojica aia bună! rămânea doar miezu’.
pâine rotundă, coaptă pe vatră. măă, ce bună era caldă!
avea bucățele de cărbune în dungile rămase de la plită,
le mâncam dimineața cu totul, că trebuia să plec cu noaptea în cap, nu aveam timp să pun nimic în gură.
când ajungeam acasă și vedea Măria că scot din geac o palmă
de miez, spunea răstit: „acu’ ce măi faci cu asta?!
dai cu ia în bătătură, la câni!”
răspundea a bătrână, străbunica mea: „lasă, orbeațo, copilu’,
o mănânc io, că tot n-am dinț’! măi bine dă de pune
de-un codru de mămăligă!”)


- mă, fine, îi răspundea lui Coliță, da’ asta-i pâne de-a mică,
de trei lei și șapteșcinci…
- bine, mă. dacă tu zâci că-i de-a mică, păi de-a mică și este.
- mă, Coliță, mă, tu te învățași cu nărav! șaptezăci și cinci de bani,
dacă nu-i ai, nu poț’ cumpăra nici un cap de ață.
- așa e nașe, așa e. greși io la calcule, că luai pentru măi mulț’…
aceptă scuzăle mele!
da’ ia scoate și dumneata un păhar de rachiu, că pe cia-n vale
nimenea nu vru să mă cinstească!
și vreau să mă și consult cu dumneata într-o problemă,
să îț’ spui ce auzi în târg,
ce-mi auzâră mie urechile ăștea două, în târg.
bunică-mea râdea și se ducea la butoaie. se întorcea cu o litruță,
umplută trei sferturi, zicând:


- bă, Coliță, io scosăi, mă, da’ îț’ dau să bei numa’ dacă
mi-o folosî și mie la ceva ce îmi spui tu.
dacă nu, beau io și tu te uiț’!
- mă, țață Mărie, numa’ de glume te țâi…
da’ să vez’ ce-ț’ zâc io dumitale, acu’! cât de proastă-i lumea
de prin alte părț’!
mă, veniră unii de la Dolji să cumpere mânzate.
- unde, mă, mânzate? în târg?!
- în târg, mă, da’ un’e vrei?! io, curios la prețuiri,
stătui măi pe lângă ei, să le apuc vorbele.
mă, ăștia zâceau la diavu ăl mare, îi zâceau deavu ăl mare.
la tămbălău îi zâc tămbărău, iar, cân’ au zâs Vecăi
că prețurile, pretutindenea, sunt măi mici, io am auzât că,
în loc de pretutindenea, ei au zâs pretutindeni
și m-a luat, așa, cu niște nervi la cap…
ce naibi, mă?!
spune și dumneata, nu se zâce pretutindenea?!
- ba cum să nu, Coliță?!
- păi, spune și dumneata…
băă, da’ proști măi sunt doljenii ăștia,
dacă n-au învățat ei până acu’, în zâua de az’,
cum se spun vorbele! păi, cân’ măi apucă ei să le-nvețe?!
că acu’ vine ’fârșitu’…
și să pune Sfânta Cruce de-a doua pă ceri.
nu-i frumos și nu-i cinstit, să știi dumneata,
să nu învețe ei până în zâua de az’ să zâcă vorbele cum trebe?!
asta nu-i a bună cu pepenarii ăștia! n-a mințât cine a zâs
că nu-i român cum e olteanu’, nici oltean cum e gorjeanu’.
- mă, Coliță, io-ț’ dau, mă, litruța. da’ o împarț’ cu mine?
că nu prea mă făcuși interesată…
- o-mpart, țață Mărie, de ce să n-o-mpart?
după asta, Măria venea în casa de jos, râzând:
- mamă, spunea Mitrei, s-au înhoțât toț’, mă!
cică să-mi spuie mie Coliță cât de proști sunt doljenii
și să bea rachiu de pe spinarea mea…
ce, la mine e popas turistâc?!
el, cuminte și io, proastă! e-he-he-he-he…
măi trece apă pe Olteț la vale
până m-o da pă mine-n înțălesuri Coliță al Giurcanii!
- așa-așa, nu te lăsa!,
punea punctul final al problemei mumă-sa, Dumitra,
năroc cu Măriuț că nu să sculă, că alfel trecea zâua
și nu te puteai dovedi măi deșteaptă ca ai de pă drum…