O gârlă de păsări speriate
a traversat deodată sufletul meu,
mi-e frică și dor de un om pe care nu l-am cunoscut niciodată.

Peste capelă curgeau aripi și frunze;
când l-am atins ultima dată,
era cald ca viul,
eu, rece ca mortul.
Cred că de-atunci clipesc mai des, alerg după viori mov
și nu cred niciodată că am încuiat ușa și gazul.

Oamenii imaginari pot face multe,
numai să se întoarcă, nu;
clipesc peste diafilmul cu voi
alături de care am împletit cuvinte cu aer, cu pâine, cu apă…
V-aș întoarce spatele ca umbra unui sicriu.

Doar pentru tine,
numai pentru tine
aș lăsa firimituri în urmă
și palmele despreunate.