Spre Lethe simt cum curg
Îmbrățișări de coaste
Scufundate în amurg...
Pe Lună mă ascund,

De Hemingway moderni...
Lumină peste infern,
În vise te așterni;
Eu iubeam la infinit...

Și-am să iubesc mereu,
Ca Andromeda pe Perseu,
Sau Euridice pe Orfeu...

Și dacă primăvara,
Te trezești singur iar,
Și dacă ochii tăi
Caută lumina-n jar...

Am să fiu un ghiocel,
Am să cresc un firicel,
Și-am să stau în părul tău,
Și n-are să-mi pară rău...

Stelele pâlpâie-n zenit,
Chiar dacă tu n-ai mai venit...
Firul de iarbă-a răsărit
În eternul infinit...

Iubirea ne mai salvează,
Lumea se regenerează,
Iau microfonul și țip,
Și luminile se sting...

Lasă-mă să mă trezesc,
Cu orașul să m-obișnuiesc....
După blocuri e asfaltul,
După colț e semaforul...

Numai tu din nou nu ești,
Și totuși în inimă-mi plutești...

Soarele de primăvară
M-a scos iarăși pe afară,
În acorduri de chitară,
Ca atunci, ca prima oară...

Așa că dacă drumul meu
Este să curg spre Dumnezeu,
Am să mă pierd după un Orfeu
Și pentru Charon n-am vreun leu...

Noi suntem sclavi în noi,
De asta scriem despre noi;
Și uneori ne risipim în noroi
Și apoi ne spălăm sufletul în ploi...

Însă adevăratele dureri,
Nu se pot spune decât prin tăceri.
Și așa-zisele trăiri
Sunt, atât de des, irosiri...

Pentru că nu văd alt sens
Într-un Univers plin de nonsens
Decât mâna ta întinsă spre-a mea
Trăgându-mă din infern spre o stea...