Îi pun în lapte dulce amarul
spaima care otrăvește firea,
în căușul mâinilor strâng durerea
o trec prin inelul care subțiază comete.

Degetele ard în flacăra care scrie
verbele luminii pe portative de sunete,
respiră cântecul dimineții.

Cu inima poți atinge notele înalte
farmec lucid cu aureolă de vis.

În curba concavă lasă-i ochi puterii,
să vadă tâmplele Domnului,
cărunte dincolo de colțurile nopții

și poduri peste timp așază-i.

Sub stele înflorește-n covoare de maci
carnea care miroase a mentă.

Clipele fug ca bobii de argint viu
și ucid la fel

în timp ce viața e o lumânare de ceară
în mâna destinului.