Ea-și pune-n ochi ce nu se vede,
rupe cuvintele-n silabe sonore,
le caligrafiază-n poemele nopții
și lasă inima să-i fie furată.

Uită de sine-n grădinile înflorite,
caută lumina din fântânile memoriei,
se adâncește-n mirosul de soc
ca o prințesă iubită de crini vorbitori.

Ascultă pățaniile păsărilor călătoare
pe valea dafinilor copți.

Târziul își trage năvodul din apele somnului
se lasă pradă visării cu ochii deschiși
dincolo de drumul hoților de lumină.

Dumnezeu rămâne și el stană de piatră.