suntem prea obosiți să mai fim vigilenți
întârziem ca și cum
am avea la dispoziție infinitul
(între timp cineva trage sforile. noi credem că e un joc naiv de păpușari. cu urmări pur estetice)

detalii minore, de atâtea ori ignorate, ne prind acum
ca-ntr-o pânză de păianjen
hipnoza perfectă,
labirintul croșetat în detaliu să nu dea greș
(și, de fapt, care este rostul unui labirint?!)

nu facem niciun gest,
nu ne lamentăm...
amorțim.
din când în când un ceas ticăie ciudat.
tresărim de formă:
altcineva tresare în locul nostru.
intrăm mai apoi în transă sau
cum s-o mai fi numind (ne)starea asta

nu, poemul cel mai trist nu este acela în care scrii explicit: „TRISTEÞE”,
nici singurătatea cea mai adâncă atunci când exclami: „Sânt atât de singur!”,
nici spaima când alegi să fugi în loc să rămâi,
nici sentimentul de boală când iei parasinus și faci rmn,
nici măcar moartea nu este atunci când îți citești necrologul
sau îl rogi pe altul s-o facă

toate acestea vin cu înserarea continuă ca o afecțiune cronică inevitabilă

când

cortina se trage insidios între tine și restul

când,

cu cât te deschizi mai mult, ești înhățat

când,

involuntar, într-un gest suprem de sinceritate, mâna ta desenează

recipientul gol,

țipătul vidului,

plasticul din cornee,

laturile ermetice ale triunghiului de foc