ce să-i faci păsării când ea a hotărât să hiberneze
și-și doarme aripile devorată de-o unică obsesie:
să uite să uite să uiteeeeeeeee
și hibernarea e un fel de doliu
o reculegere adusă celor care vii să plece n-au știut
uitarea întoarce sensuri
mii de larve despică Înțelesul

somnul te-nvață să te obișnuiești cu moartea
așa cum te obișnuiești cu liniștea-aceea de-nceputuri când
tulburat nimic nu se voia a fi

și
cât de lin se poate trece...

într-o deplină pace
potolită și-înțeleaptă
femeia
reveni-va-n habitatul său
făptură androginică, lăsa-va-și aripile într-un colț
căci zborul ei din pântece va crește și
va păși
în urmă-i risipi-va viu parfumul,
fin aurul de lacrimi și de faceri
intra-va vraja-n măduva de-adâncuri și
fi-va viațăăăă!!!

nu, nu există moarte pentru că nu există „acel nimic”
nici oameni-monștri brevetând sfârșituri à la minute
nici murdăria putrefacția descredințarea blasfemia ca stari supreme

și cum să te-nspăimânte când ea
„această moarte”
se face mică-mică
detaliul de buzunar pe care la o adică tu însuți poți decide dacă-l strivești ori nu
când ea apare tu dispari firesc
de fapt nu pleci decât să cumperi pâine ori...

rămașii aminti-și-vor de tine atât de viul călător
neostoitul pelerin
poetul și copilul dispărut estetic într-un joc... aproape
vedea-te-vor pe malul celălalt cum faci din frunze verzi castele, ceruri
vor crește poduri și ai ierbii muguri
vor prinde îngerii de tălpi ca-ntr-o capcană fermecată

când însuți întrebat vei fi cum ai murit
tu aminti-ți-vei:
nu mai aveai pâine
se terminaseră semințele de gladiole se împuținase
firul ce cobora lumina de undeva de sus
(o siguranță fără îndoială se arsese,
ceva minor în orice caz)
la magazinul supraetajat din palmă se licitau vreo câteva corăbii
dar nu pe bani
atunci
și tu
te-ai dus...