N-am să-ți mai scriu în taină doamnă
poeme ce în suflet sunt fântâni,
se apropie de tâmple înc-o toamnă,
și caii lunii plimbă pe stăpâni.

Iar vara se topește-n praf toridă
într-o angoasă veche păstrată la dospit
cu gustul acru-n miez de hesperidă
din care anii înfloriți s-au risipit.

Vin vremuri de restriște și de brumă
când totul se rostește cu sfială
și lumea-n sine rabdă, se consumă
într-o lentoare matrimonială.

M-adun pe file scrise într-o carte
în caligrafii cu litere de mână,
de poezie nu mă pot desparte
cât Eminescu-i limba română.

Și când gândesc la masa mea de scris
la dragoste, soarta mă condamnă,
fără să am o umbră de proscris
doar o iubire pentru tine doamnă.