poeții sunt niște victime jalnice dacă nu în adevăratul sens al cuvintelor cel puțin în lăuntrul lor. nu am văzut ființe mai oribile decât ei. dacă îi ei pe fiecare în parte vei vedea același genotip aceeași structură. de ar fi niște simple obiecte ai constata că sunt făcuți din același material casant și opac. ca persoane sunt zămisliți parcă din același sâmbure. prin venele lor curgând aceeași genă cu rh pozitiv. nici măcar nu are importanță. 99/100 sunt singuri această singurătate fiind dobândită de cele mai multe ori în urma unei căsnicii ratate. după care divorțul apoi interminabilele nopții cu ochii pironiți în tavan. lamentările de după nu își mai au rostul. singura scăpare și ultima de fapt fiind aceea de a își exterioriza frustrările acele platitudini lugubre aproape insuportabile. mulți chiar și-au dorit acest lucru acceptând în cele din urmă suferința ca făcând parte din ea. cu timpul ajung să se împace cu dânsa. singurătatea este în sfârșit acceptată fiind invitată chiar să participe într-un fel sau altul la viața de zi cu zi. seara după o zi obositoare de muncă este poftită să ia loc lângă el -marele singuratic- loc pe care îl deținea cândva o doamnă acum/ doar un simplu intrus. acolo la masa din living ori în bucătărie dumneaei îi ține companie caută să îl ademenească cu povești intangibile despre ființă. erosul se transformă treptat în non-sens dragostea devenind cu timpul doar o iluzie niște simple povești. după o vreme ajunge chiar să o iubească să îi fie de-a dreptul indispensabilă în viața sa. spre exemplu dacă merge într-un restaurant să deguste o baterie de vin negreșit va voi o masă rezervată doar pentru el pentru că singurătatea adusă cu grijă de acasă să stea confortabil pe celălalt scaun. stă -el singuraticul- pe locul lui nederanjat de nimeni privește în stânga și în dreapta cu o desăvârșită mulțumire de sine simte fericirea în golul paharului. în sinea lui se vede împlinit are tot ce îi trebuie conversația de cele mai multe ori pleacă de la 'a fi' continuă cu 'așa trebuie' și se termină în cele din urmă cu 'eu însumi'. când ajunge 'pe culmile disperării' dumneaei este cea care îi întinde o mână și îl ajută să se ridice. cum și în ce fel dor ea știe învăluindu-l cu reverii cu povești și cu multe altele pe care numai dumnealui le înțelege