I
așteptam apusul îmbrăcat într-un tricou alb și larg,
îngenuncheat pe o insulă la marginea străzii
eram aproape de moarte acolo – vântul
mă arunca în larg, o răcoare dementă pe plajă,
furtuni de nisip, tineri îndrăgostiți
levitând deasupra valurilor în depărtare – amețeam încet
de stradă și de percuri mă despărțea o balustradă metalică,
care despărțea mașinile – luminile, formele, oamenii, culorile
și copiii – de ocean

părul și tricoul meu erau sărate și răscolite de vânt,
ca un copil descoperind cuvintele
jucându-se cu degetele pe-un pian

mi-am tras genunchii sub bărbie
și ascultam valurile izbindu-se cu tâmplele, cu frunțile,
cu piepturile lor fluide de stâncă

copilul descoperă că pianul are clape
desi nu știe să le numească

credința mea se ruinase,
ca și stropii de ploaie, ca visele mele lichide
hainele îmi erau umede, și sărate, și bătute de vânt,
valurile înâlțându-se mereu, unul după altul,
într-un joc albastru
ieșeau toate să respire aerul crepuscular al apusului
precum delfinii

izbirea de stâncă devenea melodie,
plesnetul umed devenise fundalul pe care soarele
sângera în mare
se dilata, inunda oceanul
dâra lui de sânge îmi putea fi pod,
nuanțe de galben, albastru și violet vibrau incandescent.

II
felinarele se aprinseseră în spatele meu,
farul se trezise în fața mea,
mașinile claxonau, oamenii, toți, dincolo de balustradă

amețeală,
sunetul și vederea se contopesc,
vântul încetinește și accelerează,
mirosul de palmier și apă,
somnifere

brusc copilul învață să cânte
apăsând clapele cu teamă

m-am întins pe jos și mi-am lăsat mâna să atârne
în noapte
degetele mele au atins apa tremurând
și înspăimântându-se – apa era rece și electrizanta,
mi-o aduc aminte ca o voce…
jur că am închis ochii numai o secundă!

și melodia continuă din ce în ce mai tare.