tăcerea rupea cioburi din mințile noastre
amfora gândurilor ni se spărsese grav, aproape patologic
emiteam inepții spre văzduhul duhului
pățania cu iubiri ne umplea de zloată sub o ploaie feroce
mușamalizam ieșirea pietrei din stâncă
tranșeea viitorului va purta caniculă în loc de arme
vor muri mulți la datoria către murire

în spirit e aproape o suire la lumină
întunericul din noi îl lepădăm într-un scuipat
prăjit la soarele din lăuntru
personal îmi ierbicidez mațele cu țuică
de îmi împletesc limba ca în cosițele tale
mai crește totuși iarbă cât să-mi astup respirația
prin găurile aerul îmi oxida anormalul, frica, psihoza
sub un ozon putrefact