Tu mă-ndemni să spun ceva,
eu mă gândesc la altceva,
în timp ce copacii
nu mai sunt copaci,
doar foșnet și risipire;
fluturii,
semne albe
în ro(s)tirea de-o clipă;
apele, doar o curgere
cu sfârșitul în somn.

Și-atunci,
dorm,
până matca se umple;
mă zbat,
până rostirea
iese din clipă;
mă strâng
în inima copacului,
până foșnetul
devine cântec.

Tu mă-ndemni,
dar n-am rădăcini fixate în timp,
nici aripi,
să smulg eter(n)ului o voltă precisă;
geometria gândului meu
nu e un triunghi
cu laturi permeabile pentru lume,
nici sferă închisă-ntr-un cub,
lovit de vreo rază
întâmplătoare.

Tu spui ceva,
eu, mereu, altceva.
Când pe tine te strâng pantofii,
pe mine, pânza unei idei.
Tu îi schimbi,
eu deșir firul,
până nu mai rămâne nimic,
și mă las absorbit
de tine
sau de-altceva.