Să socotești nedreptatea, nedreptate,
să rămâi sub acoperișul ei
și să-ți faci cuib ca păsările,

e partea cea mai perfidă a ființei
de la care nu se aștepată altceva,
deși îți dorești o altă existență
te complaci în cea care trăiești.

Gândul tău care aspiră la mai mult
se-nvârte pe loc pe un banc de probe,
ia forma sferei mate
prin care se rostogolește circular,
nu poate ieși în afară.

Rămâne consecvent cu patima
din rațiuni care-l depășesc
și-l aruncă-n deșert,

dar cine-l poate scoate
când se îngroapă-n neant?