Foșnește în clipociri de frunze linul, tot din crețe unde,
De pe cupola infinită ca metal topit ce fierbe în molcom
Sub spațiul sumbru, apăsat de gri în vapori ca de la candele de dom
Dintr-o biserică tăcută, apocaliptică, fără hotar, sau nesfârșind niciunde.

E în Univers, pe o planetă de undeva, vâltoarea de-un întins deșert lichid,
Ce începe în hulă să întețească în dune uriașe picuri prinși în valuri,
Ce se împing până se sparg să-și sufle spuze în înspumate raluri
Peste-un mormânt de abis, de pasăre de oțel, profund, cu pântecul livid.

Picase navă de pe cer, pierdută lumii, în strigăte de deznădejde, de oroare
De atâta singuratic, fără a bănui că pasageri vor deveni deodat’ martiri
Chiar de înălțau, în multe limbi și fel, de cruci, cu rugile priviri...
S-au stins în naosul adânc de ocean, disimulat într-o biserică oarecare.

Se plânge în șuvoi de lacrimi suflet adunat dintre părinți, copii, soții, prieteni dragi,
Rămași să poarte greu lăsat de gol apăsător, straniu pezant prin lipsă
În gând, nemaisfârșit de întins, imagini de inexistent ajunse un nu pe-un necrolog de listă
De trup, cu trup, încleind cu visele într-un tot, în sângele prelins din pântec de oțel în picuri roșii... fragi.

E escala dincolo de viu, cod B777 MH370, cu toții abisalii magi.
25.03.2014