Ea locuia în poezie, în cântec
se îmbăia cu flori și coloniale ca prințesele,
avea nuri șireți și uimire-n priviri
de șoaptele ei mi se păreau rotunde
fără să treacă prin cuvinte.

Nu puteam să-i spun ce gust are toamna
uneori bogată, alteori cu miros de rugină
umplea imaginarul de bucurie cu surâsul ireal,
mă lăsa fără replica obișnuită într-un regat
în care doream să-i fiu supus.

Nici nu știu în ce oglinzi se admira
ori era supărată cum i se reflecta făptura
când carnea-i vrea să țină timpul pe loc
și dorințele prind puf de gutuie.

Nimic nu se întoarce, rămâne plecat
ca un secret șters din memorie
de numai tristețea îi ia locul.

O, dar vin zăpezile iernii,
nopțile-s friguroase și lungi,
ea locuiește cu chirie în alt trup.