În camera-mi goală s-a mai stins o călimară.
Le-ai lăsat puzderie, cu timpul, toate să moară.
E întuneric înăuntru, iar scaunul mi-e rece.
Pe fereastră-mi văd strada goală și nimeni nu trece.

Ai fugit atât de repede, n-am apucat să te salut.
Oricum mi-e frică, și de aveam șansa, tot nu aș fi putut.
Am fost tăcut, căci am crezut… însă cine să fi știut?
Că tot ce fac, îmi stătea împotriva-mi atât de crunt.

Credeam că te vei întoarce, ca de fiecare dată,
Zâmbăreață, iertătoare; dar nu și în această seară.
Când ne vom revedea, am să-ți povestesc o viață întreagă.
Unde ești acum, eu trebuie să consum doar o soartă.

Iți voi spune cum, pe materialul bluzei mele,
S-au scurs pentru tine de durere, lacrimi grele,
Iar pozele pe care le-am făcut împreună,
Au rămas în aceeași ramă, până la urmă.

Din plouverul ce-mi acoperă coatele, îmi fac ștergare.
Dacă ar fi să cer cuiva, nu m-ar pune-n locul tău oare?
În timp ce fug de mine, să mă împiedic în linii de tramvai
Și în ultimă suflare, să văd doar vârtej de felinare.

Mi-e atât de dor, de tine, ochii și sufletul tău,
Căci sufăr deși deabia acum am aflat totul,
De parcă zeci de ani am stat cum stau acum,
Picat, gol, pierdut și... defapt nici cum.