vei dispărea vreodată
tristețe cu ochi galbeni
de-atâtea întrebări?

sau îmi vei cerne crucea
printr-o gândire albă
pe care inimi file
o reîncropesc viață

apoi o regândesc
atent și o privesc trecând
mai lent sau herghelie
cu tropot de argint

când aurul din pumnii
prea strânși să mai încapă
vreun fir de bucurie
se întâlnesc adesea

în frământări și lupte
oprind între zăgazuri
durerea reaprind

tu îmi răspunzi ca mimul
și-arunci prin mine frunze
un început de toamnă
o altă vârstă-n pumni

am înțeles că toate
rămân așa cum sunt
mai vin și alte hamuri
și colivii de umbre
cu spini frumoși pe gratii
și zboruri prea visate
cu numele pe zgardă

eu spun că ești frumoasă
tu-mi spui că sunt bătrână
sunt de acord cu tine
de asta te întreb

când vei pleca tristețe
cu ochii de lămâie?

ești acră nu amară
te mușc de fruntea plată
când adâncimi se zbat
să iasă-n lume liber

să le privesc trăiesc
apoi să cresc în mine
cu bucuria firii

promit: n-o să-ți lipsesc

Anne Marie Bejliu, 28 august 2016