nimic nu mi-a dat de știre că s-a întomnat
până nu am ieșit din lumea tastelor
și-am ajuns pe ulița către ai mei
într-o vineri târziu
era prea cald pentru septembrie
ori prea copleșită eu
în vreme ce apusul licărea într-un nuc bătrân
tihna locului amintind de copilărie

prin vecini
se adunaseră copiii de atunci
nu i-am văzut de mici
acum țineau lumânarea aprinsă
lângă ultimul stâlp al casei lor

am trecut ținându-mi bine inima în piept
de teamă să n-o sperie gânduri nenăscute
acasă am simțit mâna tatei pe frunte
ca o binecuvântare
luându-mi din oboseală, dureri și teamă
cum numai un bunic înțelept și blând o poate face

apoi un glas mic și vioi l-a chemat la joacă
“tataia!”