cât te iubesc
în
a luminii răscruce
când
raza te atinge
cu o
căutătură
de duce
pe sub franjuri violet de mălin
ori pe lângă mătuși cu spinări de carmin
prin parfumul de cedru, de scorțișor
pe sub norii ce dansează astăzi ușor
acolo
desenez
cum
alunecă
ploaia
peste inima ta
un fel de alunecare către zăpezi
când îmi pare că lentoarea-ți m-atinge
pe pieptul meu când liniștită se ninge
fredonându-te într-o cântare brumoasă
dar
știu
și
să
te uit
și tresar
vrând parcă
să îmi desprind de tine a gândului arcă
spre un loc nenumit
lângă o gleznă de înger
aproape de schit

și
totuși
de multe ori
îmi pari
visul visat de milioane de quasari
un vis cu flori
cu semințe
din care se săgetează afară putințe
și atâtea povești și legende
creionând un timp ce nu încape
nici măcar în calende

atunci
chem martore
unsprezece căprioare prelungi
cu trunchiurile din flori de migdal
cu ochi de opal
cu zvăpăiatele lor picioare-petale
lângă drăgălașă oglindă a pielii tale
cu copitele
în
terestrul
miez
ca să așeze într-o curbură timpul acesta obez
și deschizând astfel un alt univers
fără putință de a fi pastelat prin vers
doar
atunci
îmi plec
ochiul
și
plâng
neostoit
ca un copil
eliberat
din captivitatea
timpului uscat și febril
mă descopăr
chemând
arca
ultimului gând
și în spațiul acela înmiresmat
în acel înlăuntru de floare cu petale în alb desenate
în corolele acelea curate
te păstrez
te dansez

lăsând deoparte pământul
ca un albastru bob
de orez.