Șade pustiul orbit peste tălpile tale, așteptând să-l trăiești, să te bucuri de moartea care te cuprinde alergând prin clepsidre cu mâinile strânse, privește pustiul orbit peste tălpile tale.
Am să tac, îmi tot spun, am să tac infinit ca o sentință fatală, am să aplec o margine de drum peste mine, să acopăr rușinea de dor și de nume, am să tac pervers peste mal, orbită lumina în chip de oval. Altă lume lovește deplin, nebunie în scrin, nebunie în lutul cel veșnic în care te naști și mai speri că umbră ușoară îți rămâne sărutul în astă lume care te are deplin. Dionysos mă soarbe din vin, vai ce chin! Sfârșire în spada ce-mi spintecă mersul, mă clatin, nu cad, mă aplec să nu zbor prin lauri otrăviți de biciul ascuns. O liniște-n culori mă lovește din spate. Iubire trădată suspină copacii.
Mai stau rădăcină, mai vreau văduvitul vânt să mă bată. Nu plec, nu rămân, nu tac nici nu spun, privesc spre niciunde, sărutarea n-ajunge și orb îmi e strânsul clepsidrei pe șold. Șade pustiul orbit peste tălpile mele.