Eu voi pleca, în munți, cu bicicleta,
voi scăpăra pedalele de stânci,
deci poți în tihnă, dragă, să mănânci
la festivalul Ploii, brânză Feta.

M-oi cățăra ca și Chris Froome, pe brânci,
poți să te-arăți, nu face pe asceta…
vei devasta de urdă chicineta,
eu voi urca din văile adânci.

Iubita mea, voi pedala departe,
în zări de zi, cu pletele cărunte,
trecând razant, cu capu-n nori, de moarte

dar, de mă-ntorc din drumurile crunte,
mai rogu-te: ușor cu bele-(t)arte,
să nu găsesc în locul tău un munte…

Barde poete

E toată țărișora un troian,
nu mai sunt gropi și nu mai este stradă,
din muzele cu zâmbet diafan,
nu vine una bună să mă vadă.

Eu cred că s-au blocat plecând încoa`,
pe-un drum uitat al bietei mele nații
și stau să le salveze vreun toa`
lent și major, desigur cu soldații.

Așa că mă păstrez ca-n frigider,
răbdări prăjite am și-or să-mi ajungă,
măcar până când muza drum de fier
mă va găsi-n final de cale lungă.

Mă uit ca bardu`-n geamul înghețat -
oglindă groasă, ce s-ar sparge dacă
nu m-ar striga din gol, de unde cat,
un spiriduș cu ochii mari, de vacă:

„Barde poete, aș putea să-ți spun
să nu-ți faci griji de muze, n-are rost -
talentu-n tine șade ca în tun
un ditamai obuzu` de neam prost.

Că nimeni nu-i așa imperial
în scris și creator de versuri fine
cum ești, în stând pe fund, încât pe cal
te-or ridica românii, să se-nchine.

Că ai în țeasta mare un izvor
neîncetat de-așa literatură,
încât ai adăpa-ndestulător
și pruncul scriitor și barba sură.

Că s-ar ascunde-n cripte, mormăind
postumii noștri falnici literați,
purcoiul tău de versuri, plini de jind,
de i-ar găsi, frumos aliniați.

Că de-ar putea citi și ei ce scrii,
s-ar risipi toți norii de zăpadă,
iar soarele cumva s-ar sprijini
pe umerii-ți de piatră, să nu cadă.

Că floarea literară actuală,
cea scriitoare-n umbră de Copou,
s-ar ofili de marea ta scofală
ce-ai scos ca și Columb un mare ou:

Basil Vajoga s-ar lăsa de toate
artisticele-i fapte, foarte trist
și-ar da la stat din premii, jumătate,
aflându-te că ”toje” fabulist.

Chiar aducându-ți mult mai mult ca anu`,
ți-ar da cu împrumut și imprudență,
o foaie de revistă A. Grăjdeanu
și-o diplomă cu titlul Excelență.

Pe dealul Sărăriei, Bolocan
va sta-ntre vii-n uimită nemișcare,
tot așteptând să-i mai citești toptan
după toptan de texte sclipitoare.

Din centrul sacrosanct al epigramei,
George Petrone-ți va transmite scuze
că nu te-a pus în vârful panoramei,
rugându-te să-i lași și lui din muze.

Chiar Poclitaru, bardul cântător,
de te-ar citi, mi l-ar cuprinde frica
și ar fugi lăsându-ți în cuptor
o pizza și jumate cu nimica.

Frențescu-ți va aduce, unde ești,
de la cenaclu, suma cotizată,
iar Toderașcu, stânca din Costești
o va grava cu fața ta cea lată.

Peiu-ți va da bilet cu drum de dus,
cu o căruță plină la Eiffel,
Diviza, mențiune-n montagne-russe,
Ichim, o gripă-n fișe de Excell.

DIG – Grumăzescu, un pahar cu vin
de la Batog, cu tot cu etichetă
și-un scaun la peluză, mai puțin
cu un picior și-o mâță-n chicinetă.

Anda și Cătălina, pe la geam
și-alte sfioase,-n așteptare,-afară
îți vor cânta colinde, tam-nisam,
fără oprire, zi de iarnă-vară."

Obrazu-mi arde ca un foc deschis,
în geam privesc și spiridușul bun
dispare-ncet, lăsând în urmă scris,
cu degetul muiat într-un săpun:

„Barde poete, ca să fiu succint,
Așa ți-aș spune, da`… de ce să mint?!...”



Ridică-te!

O ceață grea-i pe toată lumea vie,
adio pupături și artificii,
adio băutură și delicii,
timp nu mai e de nicio sindrofie,

de niciun dans făcut, în ciuda fricii,
cu vreo vecină, nici de o piftie,
de vreo sarma sau ce-o fi fost să fie
în abundența caldelor oficii…

Rămâi cu bine, lună prea-frumoasă,
ne despărțim încet, ca de bomboane,
copiii grași cu firea pofticioasă,
de clipele-ți. Cu chipuri de icoane,

bolim, căzuți, până-auzim, de-acasă:
”Ridică-te, mă, Gheorghe! Sus, Ioane!”

Al tău, cândva... (previziuni)

Privește, sărbătorile se duc,
s-a răspândit și izul de sarmale,
în jurul nostru e un balamuc,
tu speli și cați prin rufele-mi, agale.

Mă simt purtat de iarnă, vălătuc,
scurmat în armonii monumentale
și șmotrul dă să-mi umble hăbăuc
pe unde ieri pluteau zaharicale.

Te uiți la mine ca la un butuc
de pus în focul uităturii tale
și-a mia oară-ți spun, dar nu apuc

s-ajung la înțelegeri cordiale:
„Bikini-ul roz, din blugii mei, purtat,
al tău a fost, cândva… Te-ai îngrășat...”