Nu am iubiri care să mă plângă
nici mari păreri de rău
ori vise să mă răscolească,
doar gânduri închise într-o buclă
care plutesc deasupra de puterea de înțelegere
pe care le las în voie,
să-și sărbătorească c-un pahar de vin deplinul
când s-au întors de la tine iubite.

Visul meu admonestat
după ce m-a trezit în miez de noapte,
a rămas același bolnav incurabil
care se tratează cu imagini neclare,
se rupe în singurătate de real
și face pași până la pierderea de sine,
caută-n labirint, sufletul pietrei,
limbajul ei viu care cu siguranță există
cum mi-a mărturisit un sculptor.