Se înzorea în mine cântec vânătoresc,
hăitașii porneau să are pădurea luminii
limpezire a izvoarelor în aurora răsăritului.

Foșnitul frunzelor rămânea în așteptare,
veghea sticloasă se pierdea în zare
pe treptele de strajă ale dimineții
cu o scânteie de gând secret

îmbrățișa evangheliile cu utopii
nesupuse credințelor deșarte.

Pășea pe țesătura buzelor toamnei
când nu se împlinise între coapse fructul,
păcatul era de zăpadă sub tălpi
ce scârțâie nemilos,
când cerul nu avea ochiul cel mare
cu vedere tainică-n ascuns.

Era pe când visam într-un sac viu
și noaptea era de purpură aprinsă,

mă nășteam în cuvântul de început
cocon.