nu. nu mai știu ce să spun
când toate rod ca șobolanii glodul
din stânga trupului
acel glod atât de bătăios lucios noduros

o viață întreagă m-am poticnit în mine
iar sinele a râs în hohote
de tot ceea ce făceam

și tu, tu cristal fumegând
de unde mi-ai scos destinul acesta
înfășurat în ghebele vârstelor
și dacă mă placi atât de mult
cum de-mi dăruiești atâtea cruci
la răscruci de timp în care ajung
tot pe tălpile obosite
să mai mulgă naturii frumusețile

nu. nu mai știu ce să spun
și mai ales când am ajuns să iubesc iar
viața printr-o moarte latentă
mereu vertical adusă din toate punctele
orizontalei pe care uneori o accept
alteori o resping pentru a păstra
ritmul anevoios al creșterii

și dacă toate acestea îmi sunt cale
spre Tine
de ce nu mă lași să urlu ca lupul sur
la luna grea

și dacă luna e grea
de ce nu scoate puii odată
pentru lumea asta nebună care mă înnebunește
când mai repede când mai încet

și dacă toate acestea duc tot la nebunie
când se termină totul și când toate se vor
așeza alături de sacii plini de creștete de copii
pe care odată i-am mângâiat acum
mâna nu mai ajunge la craniile copilăriilor
rătăcite printre tocuri de pantofi
călcând apăsat cuburile de piatră de pe
bulevardele fantomaticelor mele vise de adult

Anne Marie Bejliu, 18 septembrie 2016